Sfântul Efem Cel Nou mi-a apărut în cale în urmă cu mai mulţi ani. Ieşind de la Sfânta Liturghie într-o Duminică, la bisericuţa unde merg eu, ni s-a dat o iconiţă de carton cu un sfânt. Am citit ce scria pe spate, câteva rânduri, numele său, faptul că a fost torturat, că înainte a fost călugăr, fiind ucis în urmă cu aproximativ 500 de ani, moaştele sale fiind descoperite după acest interval de o măicuţă în Grecia.
Mai scria că este mare tămăduitor de boli sufleteşti şi trupeşti, arătându-se aievea celor care îl cheamă cu credinţă. Am dus iconiţa respectivă la serviciul unde lucram pe atunci, parcă prin anul 2009 sau aşa ceva. Am pus-o pe biroul unde aveam locul meu şi… atât.
Anii au trecut, Sfântul mă privea blajin din iconiţa respectivă pe parcursul celor 8 ore, mai mult sau mai puţin, cât stăteam la serviciu, însă eu nu i-am dat mare atenţie.
Câteaodată, când aveam oarecare greutăţi sau necazuri, probabil că îmi mai cădeau ochii pe icoana sa şi îi mai ceream ajutorul, ştiind că este un sfânt al lui Dumnezeu, dar fără să mă interesez în mod deosebit despre viaţa sa, fără să „îl am la evlavie”, cum se spune.
În urma unor întâmplări, am părăsit serviciul unde lucram de 4 ani şi jumătate şi, nu mai reţin exact, dar parcă am lăsat icoana la birou, să vegheze în continuare asupra celui care urma să îmi ia locul. Acasă aveam altă icoană identică, lăsată de fratele meu, care primise cu aceeaşi ocazie una la fel.
Părăsindu-mi serviciul forţat de împrejurări, mă aflam într-o situaţie destul de dificilă, cu atât mai mult cu cât soţia mea nu avea nici ea un salariu prea mare. Planul meu a fost să rămân câteva luni acasă, să mă pregătesc pentru un examen care să îmi permită ocuparea unui post care presupunea un cu totul alt climat decât cel de unde plecasem, siguranţa locului de muncă, salariu bun, în fine, mai multe avantaje.
Familia mea m-a ajutat din punct de vedere material. Tot ce aveam de făcut era să stau acasă să mă pregătesc de examen. Fratele meu, care susţinuse examenul chiar în anul anterior, m-a susţinut moral şi material, fiind foarte încrezător în şansele mele, cu atât mai mult cu cât el reuşise din prima încercare, dându-i slavă lui Dumnezeu pentru aceasta de nenumărate ori.
Examenul era unul foarte dificil, la momentul respectiv, presupunând o probă de cunoştinţe teoretice din domeniu, care, odată trecută, însemna că totul era practic rezolvat. Aşadar m-am apucat de învăţat, timp de aproximativ 6 luni, acesta constituind „locul meu de muncă”. Pentru mine miza era foarte mare, consideram că este viitorul meu şi al familiei mele în joc, în linii mari situaţia îmi părea împovărătoare, dar eram recunoscător pentru ajutorul moral şi material din partea familiei.
În sfârşit, după ce am învăţat cât am putut şi m-am priceput, a venit şi ziua examenului. Aflasem între timp cu inima strânsă că erau scoase mult mai puţine locuri la concurs decât în anii anteriori, urmând să concurăm cam 1200 de persoane pentru 40 de locuri. Cu nădejde în Dumnezeu m-am dus totuşi la examen, ştiind că învăţasem, mă pregătisem, şi, cum se spune, „intrasem în horă”, deci trebuia „să joc”.
Examenul avea loc la Bucureşti, unde am ajuns cu o zi înainte şi am fost la mânăstirea Radu Vodă, unde se află o părticică din moaştele Sfântului Nectarie din Eghina. Am citit Acatistul Sfântului şi i-am cerut ajutorul. Am dat examenul, iar la finalul acestuia s-au afişat rezultatele corecte ale testului grilă, astfel că fiecare candidat şi-a putut calcula punctajul, practic imediat ce examenul s-a încheiat, după epuizarea timpul alocat probei.
După ce am refăcut calculele acasă, am văzut că luasem o notă cu o zecime mai mică decât nota minimă pentru a rămâne în competiţie. Totul era pierdut. Picasem. Afişarea rezultatelor oficiale a confirmat eşecul. Am fost tare zdruncinat de aceasta, mi-era ruşine de mine însumi, stătusem atâtea luni acasă pentru a învăţa, sperasem că voi reuşi, erau persoane care nu avuseseră privilegiul meu, aveau familii, copii, servicii solicitante, învăţaseră după terminarea programului de lucru, cum apucaseră. Ce mai.. condiţii mult mai dificile decât ale mele, care avusesem totul „pe tavă” şi ratasem, în timp ce unii dintre ei reuşiseră.
Nu ştiam ce urma să fac în continuare. Fratele meu a spus că nu-i nimic, trebuie să încerc şi anul viitor, totul va fi bine, să nu îmi fac griji, soţia mea de asemenea a fost alături de mine din tot sufletul. Părintele meu duhovnic m-a încurajat şi el în toată această perioadă şi după susţinerea examenului şi la aflarea rezultatelor. Cu toată povara sufletească pe care o simţeam, i-am mulţumit adânc Domnului pentru oamenii din jurul meu, pe care mi-i dăruise din marea Sa bunătate.
Până la urmă am hotărât să mai încerc şi anul următor, conştient totodată că miza examenului se dublase. Vor fi doi ani în care voi fi stat să mă pregătesc, iar dacă nu voi reuşi nici de data asta… Nici nu voiam să mă gândesc, deşi realizam că ar fi posibil să se întâmple şi asta. În fine, după o perioadă de pauză m-am apucat iar de învăţat.
Zvonurile erau că se va schimba destul de mult materia, ceea ce îngreuna considerabil toată treaba. Mai, mult, după un timp, după ce mă apucasem din nou de învăţat, am aflat că se modifica şi modalitatea de examen, astfel că, pe lângă proba teoretică mai urmau introduse încă două probe speciale, notate şi acelea, urmând a se face apoi media celor trei note, care se va calcula după nişte reguli speciale, fiecare notă având o anumită pondere.
Ziua examenului se apropia tot mai mult, iar la un moment dat am simţit că nu mai pot, parcă mă strivea stresul. Într-o zi, i-am spus părintelui meu duhovnic zbuciumul meu, temerile mele. Dânsul, după ce m-a ascultat cu atenţie, a scos o inconiţă mică pe care, sărutând-o, mi-a dat-o, spunându-mi că este a Sfântului Efrem Cel Nou, şi că acest Sfânt mă va ajuta foarte mult. Am luat-o, cu anumite ezitări, ştiind că mai am una acasă, însă părintele, fără să se supere, a insistat să o iau. Cumva am simţit, mai mult indirect decât în mod conştient, că părintele m-a încredinţat Sfântului Efrem cel Nou. În mod inexplicabil, am simţit că momentul respectiv este cumva hotărâtor. Nu ştiam cum, nu am dezbătut prea mult ce simţeam, însă a fost ceva deosebit.
În aceeaşi zi, sau într-o zi ulterioară foarte apropiată de aceea, la librăria bisericuţei noastre am văzut cartea despre Sfântul Mare Mucenic şi Cuvios Efrem cel Nou, „Mărturii ale minunilor săvârşite în zilele noastre”. Mi-am zis cu o hotărâre care parcă nu mă caracteriza: „Acesta este un semn. Trebuie să cumpăr această carte. Părintele m-a încredinţat Sfântului, şi aceasta înseamnă că Sfântul îmi iese în cale.” Am cumpărat cartea şi, ajungând acasă am început imediat să citesc din ea.
Parcă nu mă puteam opri. Eram uluit şi extrem de emoţionat de cele pe care le citeam: oameni cu necazuri ce păreau imposibil de depăşit, „sentinţe” medicale necruţătoare, situaţii fără ieşire, toate rezolvate în mod miraculos, de necrezut, de exemplu analize care arătau clar o anumită boală, care, după rugăciuni către Sfântul Efrem Cel Nou arătau la fel de clar că boala nu mai exista. Erau lucruri pe care nimeni nu le putea explica în termenii veacului acestuia. Lucruri minunate!
Citind această carte am aflat mai amănunţit cine este Sfântul Efrem Cel Nou, ce a pătimit, cât a suferit, cât a iubit… A fost extraordinar. Am citit mai bine de jumătate de carte pe nerăsuflate. Am povestit mamei mele, mătuşii mele, cu care, ulterior vorbind la telefon, mi-a spus: „Ştii, simt eu că acest Sfânt te va ajuta, sunt sigură că vei reuşi la examen de data aceasta, el ţi-a ieşit în cale şi simt că aceasta este pentru a te ajuta să reuşeşti!”. Am încuviinţat, însă în gândul meu nu eram foarte sigur, nu că m-aş fi îndoit de puterea sfântului cu Harul Domnului Hristos, însă de ce m-ar fi ajutat tocmai pe mine?! Nu i-am spus însă nimic din toate acestea mătuşii mele. Totuşi, am învăţat parcă mai cu nădejde, mai cu spor, mai cu tragere de inimă.
În sfârşit, sosi şi ziua examenului. Am plecat la Bucureşti tot cu o zi înainte, am fost la Sfântul Nectarie împreună cu soţia mea, cu fratele meu şi cu soţia sa. Ne-am închinat, am citit Acatistul Sfântului, ne-am uns cu ulei din candela sa, şi am atins şi iconiţa Sfântului Efrem Cel Nou dată de părintele meu duhovnic, pe care, evident o aveam cu mine, şi altă iconiţă cu Sfântul Nectarie.
A doua zi am mers la examen. Eu aveam iconiţele cu mine. Am vorbit cu părintele duhovnic, l-am anunţat când intrăm în sală, aşa cum ne-a rugat. Sincer, mă gândeam ca măcar să pic onorabil, să nu mă fac de ruşine, după ce am stat atâta timp să învăţ. Să iau o notă onorabilă, măcar atât, chiar dacă nu voi reuşi, voi vedea ce voi face apoi. De asemenea m-am rugat să reuşesc nu pentru mine, ci ca să fiu de ajutor familiei, soţiei mele, să nu mai fiu povara, ci sprijinul celor dragi, să răsplătesc sacrificiul părinţilor mei, mătuşii mele, care m-au ajutat să fac facultatea, fratelui meu, care m-a susţinut material şi moral, tuturor celor care m-au încurajat şi m-au suportat în tot acest răstimp.
Voiam ca măcar să nu mă fac de ruşine, iar de va voi Dumnezeu, dincolo de orice nădejde (erau vreo 1250 de candidaţi pe 100 de locuri şi nu credeam că oi fi tocmai eu printre cei 100), să pot să le fiu celor dragi de ajutor cu reuşita aceasta nesperată. Ţin minte că înainte de examen cu ceva timp mi-am zis că dacă anul trecut, când exista o singură probă, cea teoretică, am picat, iar anul acesta, fiind trei probe, şi deci un întreit stres, materie în parte nouă, cu un examen practic considerabil mai greu, dacă voi reuşi, va fi cu adevărat minunea lui Dumnezeu.
În timpul examenului ştiu că, la un moment dat, au fost 3 sau 4 grile consecutive la care nu ştiam ce să scriu, care anume sunt răspunsurile corecte. M-au trecut toate apele. Una, treacă-meargă, două hai să zicem, dar a treia?! M-am rugat, simţind aproape iconiţele Sfinţilor Nectarie şi Efrem Cel Nou şi am zis: „Doamne, Maica Domnului, Sfinte Efrem, Sfinte Nectarie, Părinte Arsenie Boca, ajutaţi-mă să aleg răspunsurile corecte!”. Apoi am decis cum mi s-a părut mie că e corect. Aşa am făcut ori de câte ori am mai întâlnit asemenea situaţii pe parcursul examenului.
În fine, am ieşit printre ultimii, am predat lucrarea, ne-am adunat cu toţii să calculăm rezultatele. Ca şi anul trecut, nu m-am simţit în stare să o fac. Astfel, soţia mea a calculat, iar după un timp m-a chemat la ea şi mi-a spus : „81 de puncte”. Fuseseră 100 de întrebări. Am simţit că leşin, am izbucnit în plâns, parcă eram un arc încordat până la limita rezistenţei care s-a detensionat brusc. Nu am fost în stare să zic nimic câteva minute bune. Apoi l-am anunţat pe părintele meu duhovnic, i-am sunat pe cei de acasă…
La afişarea rezultatelor am aflat că eram printre primii 12, având a cincea medie între candidaţi. Se pare însă că nu calculasem corect, nu aveam 81 de puncte din 100. Aveam 82. Nu îmi venea să cred. Am zis cu convingere că punctul acesta este un „bonus” al Sfântului Efrem Cel Nou. Asemănător au decurs lucrurile şi la celelate 2 probe. Ba chiar la cea de-a doua am avut 2 puncte în plus faţă de ce calculasem! Am trecut şi peste a treia probă, cu o notă uluitor de mare, unde trebuia să susţii un fel de interviu… Le-am trecut pe toate, am obţinut postul, s-a împlinit tot ce mă rugasem, deşi, în micimea sufletului meu, nu îndrăznisem să cred că voi reuşi.
Iată însă că Dumnezeu nu S-a uitat la păcătoşenia mea, la îngustimea mea, la nevrednicia mea, la deznădejdea mea. Nu m-a pedepsit pentru acestea, ci Şi-a arătat mila Sa faţă de mine, cel care nu am crezut că voi reuşi.
Aşa cum am spus, am chemat în ajutorul meu pe Maica Domnului, pe Sfinţii Efrem Cel Nou, Nectarie din Eghina, pe părintele Arsenie Boca şi ştiu că toţi m-au ajutat. Însă nu pot uita sentimentul că părintele meu duhovnic m-a încredinţat Sfântului Efrem Cel Nou şi că eu însumi l-am perceput ca pe ocrotitorul meu personal.
Bonus: Nu l-am uitat de atunci şi nu-l voi uita niciodată, m-am rugat lui şi în alte momente grele şi am primit ajutor, uşurare, nădejde. Odată l-am rugat să facă în aşa fel să nu mă mai doară stomacul după ce beau lapte,observând că oridecâte ori beau lapte am crampe. După cum observasem ar fi trebuit să înceapă din nou crampele cu următoarea ocazie cănd am băut lapte. Însă nu au mai apărut, iar apoi au dispărut de tot.
Odată soţia mea avea nişte dureri în zona spatelui. S-a întins pe perna sub care pusesem cartea cu Minunile Sfântului şi a putut dormi în noaptea aceea, apoi problema s-a rezolvat într-un mod neaşteptat. Am mai avut apoi dileme, momente încordate, tristeţi, însă am cerut ajutorul Sfinţilor, al Sfântului Efrem Cel nou, al Maicii Domnului, al Sfântului Nectarie şi s-au risipit toate, în mod neaşteptat, puţin previzibil, luându-le locul buna-înţelegere, armonia, veselia.
În mod „normal” ar fi dispărut cu greu, dar rugându-mă Maicii Domnului şi Sfinţilor au pierit ca fumul. Ar mai fi de spus şi altele, inclusiv că nu am împlinit unele promisiuni făcute Sfântului, însă am nădejde că le voi împlini cât de curând şi mai am credinţa că sfântul pururea ne aşteaptă, ne iubeşte, ne stă alături. El nu ne dispreţuieşte, nu ne judecă, ci, plin de Harul Domnului nostru Iisus Hristos, se apleacă cu nesfârşită milă asupra neputinţelor noastre, asupra rănilor noastre sufleteşti şi trupeşti, nerăbdător să ne tămăduiască, să ne dăruiască liniştea, pacea şi bucuria cea adevărată, care nu se va lua de la noi. Prin ajutorul mi pe care ni-l dă, Sfântul ne vesteşte că această bucurie izvorăşte din cunoaşterea Adevăratului Dumnezeu, Cel în Treime Lăudat, a milei şi a iubirii Sale nemăsurate de oameni. Fie slava Domnului în veci!
Radu Florea
MĂRTURII DESPRE EXAMENE LUATE 