RSS

Monthly Archives: September 2012

Minuni în România

Vă trimit şi eu câteva cuvinte despre ajutorul primit de la Sfântul Nectarie.

Am primit Acatistul Sfântului Nectarie, deosebit într-adevăr, şi o iconiţă de la o colegă de facultate în semn de mulţumire pentru un ajutor pe care i-l dădusem la nevoie, alături de alţi colegi.

Se întâmpla în 2010, în luna aprilie cred, înainte de sesiunea de restanţe de dinaintea examenului de licenţă. Am avut patru examene restanţă din anul II şi încă unul din anul I, şi am făcut tot posibilul să învăţ ca să le iau, cu convingerea însă că am să amân examenul de licenţă pentru sesiunea din februarie, 2011. Menţionez că nu a fost aşa simplu, fiind şi mamă şi având şi un serviciu solicitant, unde eram implicată de dimineaţa până seara la ora 19:00. Astfel că orele cele mai potrivite să învăţ erau noaptea.

Înaintea uneia din restanţe, care pentru mine era cel mai greu examen din cele cinci, fiind sinteză şi o materie complexă, cu cincisprezece minute înainte de a pleca spre facultate am ales să citesc Acatistul Sfântului Nectarie pentru mângâiere şi încurajare, şi de asemenea, în încheiere m-am rugat şi la Sfânta Paraschiva, Sfântul Antonie, Maica Domnului şi Domnul nostru Iisus Hristos.

Imediat ce am încheiat rugăciunea şi m-am închinat, mi-a sunat telefonul, colega care îmi dăduse Acatistul transmiţându-mi informaţia că examenul se va da grilă în loc de sinteză şi că, de asemenea, are două grile cu întrebări posibile pe care mi le trimite prin e-mail. Am apucat să îmi arunc ochii pe întrebări şi apoi a trebuit să plec la examen, dar întrebările au fost din ce ştiam mai bine, astfel că am luat nota 9. Am trecut cu bine şi de celelalte examene.

Şi cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Sfântului Nectarie, la care m-am rugat zilnic şi al cărui acatist l-am citit cu multă dragoste şi credinţă, am reuşit ca în cele două săptă­mâni rămase până la licenţă să acopăr mare parte din materie, astfel că am luat şi acest exa­men important. Chiar dacă nu a fost o notă foarte mare, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să reţin suficient cât să pot cu mintea şi puterea mea să iau acest examen în condiţii nu tocmai din cele mai favorabile.

(Lavinia Oprescu)

http://www.sfaturiortodoxe.ro/sfantul-nectarie-minuni-romania/Sfantul-Nectarie-Minuni-in-Romania-23.php

 
 

Sfântul Nicolae licenţiat în Limba şi literatura spaniolă


Cei trei ani în care am studiat Limba şi literatura spaniolă au trecut pe nerăsuflate, bucurii sau tristeţi, toate au purtat pecetea minunilor dăruite de Dumnezeu prin sfinţii Săi dragi. Examenele grele, sesiunile interminabile au ajuns în punctul lor final: licenţa.

Anul acesta s-a întâmplat ca licenţa să conțină două probe. Pregătirea pentru acestea mă conducea spre aceleași locuri: sala de lectură sau biblioteca, și se sonda cu multe ore de studiu, multe ore de nesomn, dar și mai multe rugăciuni.

Cu ajutorul Măicuţei Domnului am căpătat putere de muncă şi terminând de redactat teza de licenţă, mă îndreptam acum spre o săptămână de pregătire intensă pentru examenul scris. Oboseala îşi spunea cuvântul cu fiecare zi care trecea, însă am reuşit să acumulez cât mai multă informaţie pentru a promova acest examen.

Chiar dacă niciodată nu sunt mulţumită de mine, acum cu atât mai puţin; părea că toate puterile mi s-au epuizat, de răbdare nici nu se mai punea problema, se evaporase de mult. Cu toate că eram în pragul deznădejdii, Măicuţa nu m-a lăsat, am reuşit să mă mobilizez şi să mă liniştesc, evitând, astfel, un blocaj al cunoştinţelor.

Aşteptând să primesc subiectele, mă tot rugam Măicuţei Domnului, Sfântului Efrem şi Sfântului Nicolae să mă lumineze să termin cu bine. Relativ încet şi cu răbdare am trecut peste prima şi a doua parte de subiecte, însă mai rămăsese partea de literatură unde trebuia să comentez un paragraf dintr-o operă literară.

Pierdusem destul de mult timp cu detaliile contextului istoric şi cultural şi nu atinsesem punctele esenţiale ale comentariului. Intrasem, deci, într-o criză de timp, nu ştiam cum să scriu mai repede, cum să interpretez textul, nu mă mai puteam concentra.

Am apucat să citesc printre rânduri paragraful şi să comentez pe scurt ce ştiam deja din operă. În scurt timp a venit una dintre doamnele profesoare care ne supravegheau şi a cerut foile de examen fără ca eu să termin comentariul.

N-am mai ştiut ce să scriu, cum să reacţionez, mă rugam doar Sfântului Nicolae să le dea gând bun celor care corectau examenele noastre, să nu ne sancţioneze aşa de rău pentru toate greşelile.

Eram supărată că nu apucasem să-mi închei ideea, dar nădăjduiam că va fi după voia Domnului. În sine mea păstram liniştea resemnării, mă gândeam că o să fiu punctată mai puţin pentru ultima parte.

Rezultatele au fost afişate chiar în aceeaşi zi, şi, incredibil! Sfântul Nicolae a terminat el subiectul de literatură pentru că punctajul la acea parte a fost maxim. Uimirea a fost uriaşă. Cum se poate ca un subiect neterminat să fie punctat cu nota maximă? De necrezut, dar totuși adevărat!

Nu am nici o îndoială că Sfântul Nicolae a terminat comentariul, că a făcut posibilă această notă! Mulţumesc Sfinte Nicolae! Slavă Ție Doamne, Slavă Ţie!

Andreea, Cluj-Napoca, 2012

 

Firimituri de istorie şoptite de Sfântul Efrem

În fiecare semestru la Facultatea de Litere sunt materii complexe și ambigue, dar mereu una dintre ele se evidențiază fie prin profesorul care o predă, fie prin gradul de dificultate pe care studenţii trebuie să-l depășească pentru a trece examenul.

În ultimul an din cei 3 de licenţă, în cadrul Departamentului de Limba şi Literatura Engleză se predă Istoria Limbii Engleze, o materie curios de interesantă, însă care necesită destul de mult timp pentru a o înţelege, nu doar un semestru sau câteva zile dinaintea examenului din sesiune.

Dat fiind faptul că în acelaşi semestru trebuie pregătită și licenţa, trebuie finalizată practica pedagogică şi trebuie promovate toate examenele, acele câteva zile de studiu se reduc considerabil.

Aşa se face că de fiecare dată când încercam să mai citesc sau să mai fac exerciţii pentru a-mi facilita munca dinaintea examenului, tot timpul se ivea altceva şi nu mai reuşeam să fac ce-mi propusesem. Tot amânând, ziua examenului a venit şi studiind cât de mult se putea, am lăsat totul în mâna Domnului, nădăjduind că va şti El cum este mai bine pentru mine.

Aşezaţi în bănci, aşteptam ca domnul profesor, atât de temut pentru exigența şi autoritatea sa, să ne dicteze subiecte înfiorător de grele – gândeam noi (drept vorbind, cred că modalitatea lui de examinare era potrivită pentru înşelătoriile cu care studenţii pândeau examenul).

Citind cerinţele, la început am crezut că o să pic examenul, că nu aveam nici o şansă să trec din prima. Am reuşit totuşi prin rugăciunile către Măicuţa Domnului şi către Sfinţii Efrem cel Nou şi Nicolae să îmi controlez emoţiile şi să ies din blocajul mental în care mă încurcasem.

Am început să rezolv exerciţiile, însă unul dintre ele părea imposibil, nu semăna cu nimic din ce spuse profesorul că vom primi la examen sau cu ce lucrasem la seminarii. Gândurile mele au fugit spre Sfântul Efrem cel Nou, pe care îl rugam din tot sufletul să mă ajute, să mă lumineze, să-mi dea o idee, ceva, orice ca să pot scrie.

Cuprinsă de teama că nu voi scrie bine, am analizat propoziţiile care apăreau şi îndemnată de Sfântul Efrem am reuşit să scriu exact răspunsul corect. Îl rugam neîncetat să mă ajute, să-mi dea putere să continui, să facă o minune şi să trec examenul.

Nici acum nu ştiu de ce gândul meu urma acea soluţie şi parcă era liniştit în privinţa ei. Era cât se poate de evident că Sfântul Efrem îmi şoptise răspunsul, că ştia engleza veche şi că îmi schimbase starea de spirit, dându-mi putere să cred că ceea ce scriu e bine.

Mulţumită lui am dat răspunsul corect aproape la toate întrebările şi am trecut examenul cu o notă foarte bună, având în vedere că aproximativ 80 % dintre studenţi nu au promovat.

Acea stare de bine, de linişte interioară s-a menţinut şi până în momentul aflării rezultatelor; ceva îmi spunea să nu-mi fac griji, să am nădejde. Aşa a şi fost, am trecut cu bine de acest obstacol „istoric” din calea licenţei, pe care tot cu ajutorul Sfinţilor am reuşit să o trec.

Mulţumesc Sfinte Efrem! Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Andreea, Cluj-Napoca, 2012

 
Leave a comment

Posted by on 09/09/2012 in Sfântul Efrem cel Nou

 

Copiii au luat numai note de 10

Despre Sfântul Ierarh Nectarie am aflat în anul 2011, când am citit cartea Sfântul Ierarh Nectarie – Sfântul secolului nostru, scrisă de Sotos Hondropoulos, precum și Sfântul Nectarie Taumaturgul, a diaconului Nicușor Morlova.

Îndelunga sa răbdare a fost un model pentru mine, căci, de câte ori se ridicau vrăjmașii asupra familiei mele,  gândul mi se îndrepta către Sfântul Nectarie și aceștia se domoleau.

La moaștele sfântului mă închinam de câte ori treceam pe la Sfânta Mănăstire Radu Vodă – și aceasta cam rar. În anul 2010, luna noiembrie, am primit cartea Sfântul Nectarie. Minuni în România, pe care am citit-o pe nerăsuflate.

Aflând de aici despre multele minuni făcute de sfânt, am îndrăznit să mă rog şi eu pentru cei doi copilaşi pe care îi am. Până în prezent, ei au învăţat foarte bine, având rezultate foarte bune la şcoală.

Cum mândria începuse să-mi dea târcoale, Maica Domnului mi-a arătat că învăţătura vine de la Dumnezeu, căci copiii au luat câte o notă mică la testele de la matematică. Media lor ar fi fost compromisă dacă la teze şi la celelalte extemporale nu ar fi luat 10.

Am început să mă rog Sfântului Nectarie ca să mijlocească la Maica Domnului pentru a mă ierta, căci mă mândrisem cu ceva ce nu-mi aparţinea, şi, în acelaşi timp, să le lumineze copiilor mintea pentru a înţelege şi a reţine ceea ce învăţau. Îl mai rugam pe Sfântul Nectarie să-i ajute să-şi îndrepte notele. Ajutorul  sfântului l-am primit grabnic, căci copiii au luat numai note de 10 la teze şi lucrări.

Am scris aceste rânduri pentru a-i mulţumi Sfântului Nectarie, pe care acum îl vizitez foarte des împreună cu copiii la Mănăstirea Radu Vodă, şi totodată vreau să-i încredinţez pe cârcotaşi că mare este ajutorul sfinţilor dacă ai credinţă, fie ea şi cât un bob de muştar.

Oana Burlănescu, Bucureşti – Mărturie preluată din cartea Sfântul Nectarie. Noi minuni la Mănăstirea Radu VodăEditura Areopag, 2012, pg. 46-47

*Relatare trimisă pe mail de către Alexandru*

 
 

Sfântul ŞTEFAN – Marele LINGVIST

Bolovănoase şi anevoioase sunt drumurile pentru un om care nu renunţă la dorinţele sale şi se înverşunează împotriva oricărei persoane care încearcă să-l readucă pe un drum bătătorit şi liber. Neauzind vocea conştiinţei, nesimţind ritmul alert al gândurilor, necunoscând voia lui Dumnezeu, omul se prinde şi se adânceşte în lucruri care nu îi oferă liniştea sufletească. Trebuie însă ca el să cadă şi să se lovească de una dintre pietrele drumului, să simtă durerea, ca mai apoi să îşi recalculeze paşii spre un alt drum.

Aşa s-a întâmplat cu mine, elevă în clasa a XII-a la un liceu foarte bun dintr-un oraş din sud-vestul României. Visam să ajung ofiţer în cadrul armatei şi să port cu mândrie acea uniformă chihlimbarie a Forţelor Terestre. În ciuda muncii sisifice şi a voinţei de fier, armata părea că îmi întoarce spatele, lucru de nesuportat la început, dar care pe parcurs s-a dovedit a fi într-adevăr benefic pentru mine.

Cele 20 de secunde pierdute la proba de rezistenţă au făcut calea întoarsă şi au pornit spre Cluj- Napoca, oraş în care aveau să mi se vindece rănile minţii şi unde aveam să mă apropii de Dumnezeu mai mult decât mi-aş fi imaginat vreodată.

Încercările prin care am trecut în acest nou oraş au adus atât lacrimi, cât şi râsete. Totul era perfect, cel puţin aşa credeam eu. Zilele normale ale cursurilor universitare au fost tulburate din senin de pierderea reperelor esenţiale ale unui om, dar mai ales, ale unui student în anul I.

Disperarea, stresul, deznădejdea că nu aveam să le mai găsesc au preîntâmpinat strigătul meu către Dumnezeu, un strigăt ce se afunda tot mai mult pentru a lăsa loc rugăciunii. Slavă Domnului pentru oamenii care au stat alături de mine în acele momente şi nu numai; ei m-au adus la biserică, m-au înconjurat cu dragostea şi blândeţea cuvintelor, mi-au deschis o uşiţă prin care am putut vedea minunăţiile Casei lui Dumnezeu.

Îndrumată de glasul atâtor tineri din preajma mea am purces spre o nouă descoperire, Sfânta Mănăstirea Putna, cu toate că stresul datorat grijilor studențești nu îmi dădeau pace. Însă, parcă de data aceasta ele păreau şi mai grele, dat fiind faptul că primisem o sarcină din partea unei profesoare de lingvistică.

Această responsabilitate îmi anula orice speranţă de a merge în pelerinaj. Fiind în primul an de facultate nu ştiam ce este aceea o sesiune de comunicări, chiar dacă restul colegelor păreau că sunt familiare cu acest concurs universitar.

Trebuia să fac un proiect lingvistic despre concepte şi teorii ale limbajului, ceva cu totul nou pentru mine, dar mai mult decât atât, procesul de concepere presupunea un timp destul de îndelungat petrecut în bibliotecă.

Ce era de făcut, să renunţ la acest pelerinaj, care suna uimitor pentru căutarea mea spirituală, şi să sper că voi termina proiectul în 3 zile, sau să rămân în Cluj şi să mă cufund în cărţi timp de o săptămână?!

Deşi curpinsă de frica neterminării acelui proiect, am decis să mă alătur prietenelor mele în drumul spre sfânta mănăstire. Acum, zâmbind îmi spun că a fost una dintre cele mai înţelepte decizii luate vreodată.

Îndrăznesc să spun că acolo am atins CERUL, a fost primul şi cel mai frumos pelerinaj în care am fost până în prezent. Slujbele, mâncarea pregătită de călugări, locurile pe care le-am vizitat au transformat acele zile în experiențe de neuitat.

Cu toate acestea, gândurile mele mai traversau munţii şi se mai opreau la Cluj, la acel proiect pe care trebuia să-l fac de îndată ce mă întorceam.

Deznădăjduită şi îngrijorată am ajuns la mormântul Sfântului Ştefan cel Mare, pe care am început să-l rog din toate puterile mele să mă ajute să fac proiectul, să scriu măcar câteva pagini pentru a nu o dezamăgi pe doamna profesoară.

De fiecare dată când primeam timp liber sau mă aflam în curtea mănăstirii, mergeam şi mă rugam Sfântului să mă ajute cu orice poate să fie bine la sesiunea de comunicări. Rugăciunile mele au fost ascultate, ne-am întors la Cluj şi am început să lucrez la proiect.

Prima zi am petrecut-o la bibliotecă citind, cea de-a doua scriind, iar în ultima zi m-am ocupat de redactarea celor scrise. După multe ore de muncă continuă proiectul a fost gata. În mod incredibil am avut material suficient pentru a-mi construi ideile, iar puterea de a face toate acestea părea supraumană.

Ziua cea mare a prezentării sosise! Foarte îngrijorată de cum avea să fie apreciat proiectul de către comisia de profesori am pornit spre facultate. Din cauza faptului că primul student trebuia să prezinte proiectul şi la alte departamente, am început prima.

De regulă, când trebuie să prezint în faţa unui public larg şi divers, am tendinţa de a vorbi foarte repede şi neclar, doar pentru a trece peste momentul acela şi de a ridica de pe spate acea greutate a discursului oral.

Însă, de data aceasta totul a decurs aproape perfect, am reuşit să transmit conţinutul proiectului fără bâlbâiri sau căderi ale vocii, chiar am trezit interesul profesorilor şi colegilor prezenţi în sală, adunând zâmbete şi râsete cu privire la expresiile folosite în proiect.

Cele 15 minute au trecut fulgerător, totul terminându-se cu aplauze şi felicitări. Am rămas perplexă, de-a dreptul şocată de performanţa mea. Parcă nu fusesem eu acolo. Chiar aşa era, Sfântul Ştefan a prezentat în locul meu!

O linişte caldă se aşternea peste gândurile mele. Slavă Domnului că am terminat cu bine prezentarea! După câteva zile s-au afişat şi rezultatele care au încununat cele petrecute cu premiul II.

Incredibil, uimitor, genial e Sfântul Ştefan, care a făcut posibile toate acestea! Nu-mi venea a credea, cum era posibil ca un proiect făcut în 3 zile să fie premiat, cum putea el să întreacă munca de o săptămână a colegelor mele!

MULŢUMIRI necontenite adresez acestui sfânt care s-a dovedit a fi un mare lingvist şi lui Dumnezeu care i-a dat această putere de a ne ajuta pe noi… fricoşii și neputincioşii!

Andreea, Cluj-Napoca, august 2012

 
 

Cum se scrie o lucrare de licență

Poate ni se întâmplă tuturor ca atunci când avem de făcut un proiect sau de învățat să ajungem în acel punct critic în care nu mai avem răbdare. Învârtoșarea e în cuibul ei cu drepturi depline, aș zice. Mai încep și mustrările sufocante: „Nu am făcut nici pe jumătate din cât trebuia…”. Și descumpănirea: „Nu voi reuși niciodată. Am ratat totul. Nu sunt bun/ă de nimic!”

În scrierea lucrării de licență am trecut prin toate cele enumerate. Totuși  prin rugăciune, Dumnezeu m-a ridicat.

Una dintre operele pe care le-am ales pentru studiu a fost Jurnalul fericirii. Deși cu oarecare îndoială la început, l-am chemat în ajutor pe însuși autorul cărții, părintele Nicolae Steinhardt.

Într-o zi, cu vreo lună înainte de susținere, când eram mâhnită dintr-o neînsemnată pricină, am citit – cred – cea mai cutremurătoare pagină din carte (p.97, Editura Dacia, ediția 1995). Mă gândeam că decât să stau în acea stare de nemulțumire, mai bine fac ceva folositor și în fond necesar. 

În lectura mea, ce înainta greu, fiind slăbită de tot soiul de gânduri, dau de relatarea unui vis pe care părintele l-a avut la Jilava, într-o celulă mizerabilă, departe de condițiile decente de supraviețuire (mirosul fetid, mâncarea puțină, spațiul restrâns în care se înghesuiau în jur de 50 de persoane, când, de fapt, ar fi fost normal să fie maxim 20).

El descrie acolo o trăire mistică, întâlnirea lui cu lumina necreată a lui Hristos, așa cum avusese cândva și Sfântul Simeon Noul Teolog (nu cu puțin timp în urmă descoperisem și Imnele iubirii dumnezeiești) sau marii isihaști. Acel pasaj mi l-a înfățișat pe părintele Steinhardt într-o altă… Lumină. Am căpătat altă înțelegere în ceea ce privește personalitatea sa. Nu era doar marele scriitor, sau fostul deținut politic ce a rezistat în închisoare prin bogata cultură, cât mai ales omul lui Dumnezeu.  

Ceea ce e însă bizar e faptul că am sesizat acest pasaj la a doua lectură; nu-mi mai aminteam nimic din ceea ce citisem cu un an, doi ani în urmă. Și ceea ce mă uimea acum atât de tare devenise motorul ce m-a motivat să scriu mai departe; referirea la acest episod avea să formeze nucleul lucrării, contribuția „personală”, ceva ce nu găseai tratat nici de critici literari pe care am reușit să-i parcurg (or, după câte se poate observa, nu am nici cel mai mic merit pentru minunata rânduială a lui Dumnezeu).

Un alt moment în care a trebuit să-mi biruiesc firea leneșă a fost chiar cu aproximativ două săptămâni înainte de predare. Nu aveam decât… 15 pagini. Îmi doream ca măcar să am minimum de pagini. După prima săptămână, le aveam pentru rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Efrem cel Nou și ale Părintelui Nicolae Steinhardt. Îi tot rugam să mă păzească de deznădejde, să îmi dăruiască pace pentru a putea lucra (stresul își spunea cuvântul).

Într-o altă zi, caniculară de-a dreptul, eram la bibliotecă, dar mă simțeam epuizată. Îmi tot repetam: „N-am de ales. Trebuie să scriu.”

Mi-am dat seama că inspirația este cu adevărat darul Duhului Sfânt, dar dacă nu e un strop de luptă, slabe șanse să iasă ceva.

Și tot uitându-mă prin cărți am ajuns la un fragment care era parcă leacul pentru starea mea: „Dumnezeu seceră și de unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative.”(p. 38).

Pagina următoare, ce să vezi: exact ideea de care aveam nevoie. Părintele fusese aruncat după anchetă într-o celulă cu regim sever, unde nu se poate destăinui nici măcar colegului din teama de a nu i se smulge aceluia mărturii mincinoase (celula avea 4-5 m2 și prin ea probabil mișunau șobolani, viermi). Atunci vine clipa în care decide să-și mărturisească suferința într-o deznădăjduită, dar smerită rugăciune către Dumnezeu. Este unul dintre momentele esențiale în drumul spre convertire, căci până să înfrunte acea situație gândul Botezului părea mai degrabă un vis, ceva ideal. Șovăia. Ei, la numai o lună după această întâmplare are loc  Botezul.

Minunile nu s-au încheiat aici. Lucrarea am finalizat-o abia cu 2 zile înainte de susținere, cred că am fost ultima din an care a predat atât de tarziu. Au ieșit 60 de pagini, fapt chiar surprinzător. Profesoara care a coordonat demersul meu e o femeie extraordinară, nu a făcut niciun fel de presiuni asupra mea.

Dumnezeu a lucrat prin intermediul unor oameni de o mare noblețe sufletească. O prietenă mi-a corectat întreaga lucrare până la cele mai subtile greșeli de ortografie, m-a bucurat prin repetatele ei încurajări. O alta a stat alături de mine până noaptea tărziu pentru a face ultimele modificări înainte de predare, deși a doua zi era Liturghia pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Înainte de susținere, încă o prietenă și-a răpit din timpul ei pentru a-mi asculta prezentarea și a-mi oferi prețioase sugestii.

Nu mai încape vorba că rugăciunile părintelui duhovnic au fost deseori izvor de odihnă sufletească. Cu adevărat, Dumnezeu a venit să poarte această Cruce măruntă împreună cu mine.

Am luat nota 10! Mulțumesc Maicii Domnului, Sfinților dragi, părintelui Nicolae, părintelui meu și surorilor cu inimă bună!

Ana-M, Cluj Napoca, august 2012