RSS

Cel mai greu examen în două zile

13 Jul

Sunt studentă în anul IV la una dintre universitățile care pregătesc ingineri în România. Specializarea pe care am urmat-o a fost în domeniul sistemelor informatice, numită uzual „Calculatoare”.

M-am confruntat de-a lungul celor patru ani de facultate cu mai multe materii legate de partea hardware a calculatoarelor, de fiecare dată având probleme la examene pentru simplul motiv că nu îmi plăcea să învăţ teoria acestor sisteme. Cu atât mai mult, mi-a fost greu întrcât alesesem domeniul calculatoarelor tocmai pentru că am crezut că nu voi avea nevoie de prea multă teorie pentru a deveni inginer în acest domeniu – cel puţin nu de teoria învăţată din cărţi.IS-Programs-300x206

Îmi plăcea mai mult să programez o aplicaţie care funcţiona încă de la jumatatea procesului de dezvoltare şi la care, de obicei, teoria se învaţă treptat, un fel de „learning by doing”. E clar că premisa mea a fost parţial falsă, întrucât un inginer în calculatoare trebuie să cunoască mai mult decât o simplă programare a unei aplicaţii, iar aceste cunoştinţe vin de multe ori prin acumularea teoriei. Fie că premisa mea era sau nu greșită, eu eram deja prinsă în joc şi trebuia să joc.

Lucrurile au mers cum au mers, cu un pic de voinţă din partea mea şi ajutor de la bunul Dumnezeu. Însă în semestrul I anul acesta am avut de înfruntat o situaţie mai grea decât cele precedente. Mai grea, nu neapărat din punct de vedere tehnic, ci din punct de vedere psihologic. Fusesem plecată în anul III cu un stagiu Erasmus într-o altă ţară (Maica Domnului avea grijă ca în ciuda restanţelor mele – acumulate tot din lipsa voinţei de a învăţa teoria – în toamnă să iau note mari, astfel clasându-mă printre primii la selecţia Erasmus), într-un orăşel cu o comunitate ortodoxă foarte bine închegată, cu slujbe făcute cum trebuie şi cu îndrumarea părintelui duhovnic prezentă la fiecare dintre enoriaşi.

Am ţinut să precizez prezenţa parohiei ortodoxe, pentru că fără ea probabil stagiul m-ar fi schimbat în rău, neavând îndrumare directă şi modele de urmat. Acolo, în timpul stagiului Erasmus, am cunoscut pe cel care îmi este acum logodnic şi cu voia Domnului îmi va fi soţ vara aceasta. O poveste minunata, „mânuită” frumos de Maica Domnului, de care şi acum mă minunez…

Dar revenind la subiectul acestei mărturii: cum logodnicul meu era încă în străinatate, legat de un contract acolo, am gândit că încă un stagiu în străinătate ne-ar aduce mai aproape, astfel că am început demersurile, de data asta cu dublu motiv: să fiu mai aproape de logodnicul meu şi să îmi concep acolo proiectul de licenţă.

Proiectul de licenţă era o continuare a proiectului de anul trecut, cu un subiect care îmi plăcea şi care mă avantaja, în comparaţie cu ce subiecte aş fi avut la dispoziţie daca aş fi rămas în ţară. De asemenea, condiţiile de lucru erau diferite, un doctorand era mereu în preajma mea, direct interesat de cum evoluează studiul meu, cu atât mai mult cu cât lucrarea mea de diplomă era parte din lucrarea lui de doctorat.

Nu susţin că în ţară nu se pot face lucrări de diplomă bune, doar că, în situaţia mea, şi din punct de vedere profesional, şi din punct de vedere personal, stagiul acesta părea cea mai bună soluţie. Totul a mers ca pe roate: am aplicat din nou pentru Erasmus, am fost acceptată, am primit şi invitaţia de a lucra din nou în echipa în care fusesem anul trecut, mai trebuia doar să trec de o singură etapă: sa fiu integralistă la sfârşitul semestrului I.

Era cu atât mai greu pentru mine, cu cât una dintre materiile de semestru era pe hardware, la unul din domnii profesori care reţinuse că nu prea mă descurc la partea aceasta şi nici nu prea era de acord cu plecarea mea în străinătate. Cel mai mare duşman al meu în acele luni a fost frica. Acest păcat de care eu până la ora actuală încă nu ştiu cum să fug. Slavă Domnului că aveam mintea mereu ocupată ca să nu mă las cuprinsă de ea.

În perioada aceasta am dat peste site-ul dumneavoastră. Neavând timp mult la dispoziţie, mi-am propus să citesc câte un articol, doar atunci când simt că îmi scade nădejdea „sub nivelul critic”. M-am bucurat foarte mult mai ales de mărturiile despre sfinții Nicolae, Nectarie şi Efrem Cel Nou. De cel din urmă este legată şi mărturia mea.

La capela universității, răsfoind prin mica noastră bibliotecă ortodoxă, am nimerit peste o carte cu sfântul Efrem cel Nou. Am căutat la cuprins şi am găsit multe întâmplări relatate de studenţi, ca mine, care primiseră ajutor de la sfântul, în privinţa examenelor. Impresionată şi plină de nădejde, am gândit că e bine să citesc şi acatistul sfântului.

Au apărut apoi o mulţime de gânduri care îmi împăienjeneau mintea (efectiv, era un amalgam acolo…), dar tot m-am pus la rugăciune, am zis că mai bine aşa decât deloc. Gândurile au continuat şi în timpul acatistului. Însă, l-am dus la capăt şi apoi cu toată nădejdea m-am rugat la sfântul şi i-am spus: „Sfinte, mai am doar o zi, şi ştii ce ştiu până acum (ştiam ceea ce acumulasem pentru proba practică)! Ştii cât de greu îmi este să învăţ teoria asta şi câtă nevoie am de ea ca să trec examenul”.

Şi aşa, expunându-i gândurile mele, l-am rugat să mă ajute să iau examenul. Îmi aduceam aminte în momentele astea şi de cuvintele părintelui meu duhovnic, că trebuie mereu să învăţăm pentru examene, şi indiferent cât am învățat, să îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să ne pice din ce am învăţat. Că aşa e cel mai corect, şi putem lua şi examenul. Şi minut cu minut, nădejdea mea creştea. Deşi mereu aveam gânduri cum că ştiu prea puţine ca să pot lua examenul, de data asta ele nu mai persistau.

o55cpvs3zfipmmz7eewredfpvqadw6rhlm5vs2oll757hbaoaxlq_0_0O dată ajunsă în cameră, m-am pus la învăţat. Şi cu o poftă incredibilă pentru nişte noţiuni care înainte mi se păreau oribile, m-am pus pe învăţat. Pot să spun că am parcurs într-o zi şi jumătate o carte de peste 500 de pagini cu teorie şi exemple, fără să fiu scârbită sau obosită măcar vreun pic. Îmi plăcea, efectiv, ce citeam. Ajunsesem seara să le povestesc colegelor mele despre memoria cache într-un microprocesor ca şi când era cea mai tare excursie pe care am făcut-o în ultima vreme… Era prima oară când simţeam că nu mă duc cu neuronii goi la un examen la acest domn profesor.

Bucurie mare, oricum, în sufletul meu, şi totul datorat Sfântului Efrem (de fiecare dată, când nu înţelegeam sau simţeam că nu mai pot citi, îl rugam să fie cu mine, şi chiar simţeam rugăciunea uşoară, ca atunci când ştiu că îmi e ascultată, încât nu simţeam nevoia să o repet). Învinsesem, pentru prima oară, frica mea de a învăţa – frică amestecată cu neputinţă. Frică pentru că mereu aveam impresia că e prea mult ca să termin la timp, şi neputinţă pentru că din cauza fricii şi a lipsei de dragoste pentru a învăţa, nici nu puteam să mă adun ca să învăţ.

Şi iată-mă, ajunsă la examen. Eram singura care îl susţinea, din cauza stagiului care trebuia să se desfășoare înaintea sesiunii normal. Faptul că domnul profesor îmi acorda din timpul lui fără să fie obligat să facă asta (putea refuza susţinerea examenului mai devreme), îmi dădea şi mai multe emoţii.

6 subiecte. Primul, identic cu ce am avut la proba practică, doar că aici trebuia să evidenţiez partea teoretică. Cum înţelesesem bine ce învăţasem pentru partea practică, am scris şi aici bine partea teoretică. Deja mă simţeam salvată. Al doilea subiect, mai micuţ, cerea frânturi din ceea ce învăţasem – o comparaţie între anumite caracteristici. Cum fusese partea care mă atrăsese din ce citisem, am scris şi aici. Iar la următoarele două am scris câte puţin, prea puţin ziceam eu, fără să fiu sigură că e corect. Două subiecte, însă, le-am lăsat nerezolvate.

Aveam 10 în laborator, şi procentul era de 40%, restul fiind pentru partea teoretică. Ţin să mărturisesc că atunci când am văzut subiectele eram toată un zâmbet (mai fusesem şi în situaţia în care să nu ştiu niciun subiect, iar acum, ce ştiam, era deja mult). Cred că se şi mira domnul profesor de mine. Şi în tot timpul ăsta mă gandeam cum să îi mulţumesc Sfântului Efrem.picture-049

Au trecut cele 2 zile şi am aflat că am primit nota 5 pe partea teoretică şi cu partea practică îmi ieşea nota 7. Eram în culmea fericirii. Puteam pleca liniştită în stagiu. Şi nu numai, ştiam că pot învăţa, încă mult, dacă am nădejde. Era ca o eliberare din neputinţa mea. Şi ştiam că toată experienţa prin care trecusem (învăţatul unei materii pe care înainte o uram în doar 2 zile) fusese o minune a sfântului Efrem, care în mod cert este foarte aproape de noi când îl chemăm sincer.

Eu voi avea din nou mare nevoie de ajutorul sfântului, se apropie examenul de licenţă, care mă şi sperie, dar mă şi bucură. Cred că asta m-a şi determinat să postez mărturisirea mea în cele din urmă, mă simţeam datoare Sfântului Efrem. Deşi ştiu că nu asta contează cel mai mult pentru el…

Dar poate voi, citind rândurile astea, veţi pune o mică rugăciune pentru mine… Îmi pun nădejdea în ajutorul sfântului din nou şi în Maica Domnului să ducă rugăciunile mele, şi pe ale voastre, la bunul Dumnezeu, dăruindu-ne iertare de greşeli, spor şi bucurie în muncă, şi nu în ultimul rând, nădejde!

S.M., Bucureşti
Advertisements
 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: