RSS

Cum se scrie o lucrare de licență

02 Sep

Poate ni se întâmplă tuturor ca atunci când avem de făcut un proiect sau de învățat să ajungem în acel punct critic în care nu mai avem răbdare. Învârtoșarea e în cuibul ei cu drepturi depline, aș zice. Mai încep și mustrările sufocante: „Nu am făcut nici pe jumătate din cât trebuia…”. Și descumpănirea: „Nu voi reuși niciodată. Am ratat totul. Nu sunt bun/ă de nimic!”

În scrierea lucrării de licență am trecut prin toate cele enumerate. Totuși  prin rugăciune, Dumnezeu m-a ridicat.

Una dintre operele pe care le-am ales pentru studiu a fost Jurnalul fericirii. Deși cu oarecare îndoială la început, l-am chemat în ajutor pe însuși autorul cărții, părintele Nicolae Steinhardt.

Într-o zi, cu vreo lună înainte de susținere, când eram mâhnită dintr-o neînsemnată pricină, am citit – cred – cea mai cutremurătoare pagină din carte (p.97, Editura Dacia, ediția 1995). Mă gândeam că decât să stau în acea stare de nemulțumire, mai bine fac ceva folositor și în fond necesar. 

În lectura mea, ce înainta greu, fiind slăbită de tot soiul de gânduri, dau de relatarea unui vis pe care părintele l-a avut la Jilava, într-o celulă mizerabilă, departe de condițiile decente de supraviețuire (mirosul fetid, mâncarea puțină, spațiul restrâns în care se înghesuiau în jur de 50 de persoane, când, de fapt, ar fi fost normal să fie maxim 20).

El descrie acolo o trăire mistică, întâlnirea lui cu lumina necreată a lui Hristos, așa cum avusese cândva și Sfântul Simeon Noul Teolog (nu cu puțin timp în urmă descoperisem și Imnele iubirii dumnezeiești) sau marii isihaști. Acel pasaj mi l-a înfățișat pe părintele Steinhardt într-o altă… Lumină. Am căpătat altă înțelegere în ceea ce privește personalitatea sa. Nu era doar marele scriitor, sau fostul deținut politic ce a rezistat în închisoare prin bogata cultură, cât mai ales omul lui Dumnezeu.  

Ceea ce e însă bizar e faptul că am sesizat acest pasaj la a doua lectură; nu-mi mai aminteam nimic din ceea ce citisem cu un an, doi ani în urmă. Și ceea ce mă uimea acum atât de tare devenise motorul ce m-a motivat să scriu mai departe; referirea la acest episod avea să formeze nucleul lucrării, contribuția „personală”, ceva ce nu găseai tratat nici de critici literari pe care am reușit să-i parcurg (or, după câte se poate observa, nu am nici cel mai mic merit pentru minunata rânduială a lui Dumnezeu).

Un alt moment în care a trebuit să-mi biruiesc firea leneșă a fost chiar cu aproximativ două săptămâni înainte de predare. Nu aveam decât… 15 pagini. Îmi doream ca măcar să am minimum de pagini. După prima săptămână, le aveam pentru rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului Efrem cel Nou și ale Părintelui Nicolae Steinhardt. Îi tot rugam să mă păzească de deznădejde, să îmi dăruiască pace pentru a putea lucra (stresul își spunea cuvântul).

Într-o altă zi, caniculară de-a dreptul, eram la bibliotecă, dar mă simțeam epuizată. Îmi tot repetam: „N-am de ales. Trebuie să scriu.”

Mi-am dat seama că inspirația este cu adevărat darul Duhului Sfânt, dar dacă nu e un strop de luptă, slabe șanse să iasă ceva.

Și tot uitându-mă prin cărți am ajuns la un fragment care era parcă leacul pentru starea mea: „Dumnezeu seceră și de unde n-a semănat: înseamnă că trebuie să dăm de la noi, să ne străduim, să dăm cu împrumut, să luăm inițiative.”(p. 38).

Pagina următoare, ce să vezi: exact ideea de care aveam nevoie. Părintele fusese aruncat după anchetă într-o celulă cu regim sever, unde nu se poate destăinui nici măcar colegului din teama de a nu i se smulge aceluia mărturii mincinoase (celula avea 4-5 m2 și prin ea probabil mișunau șobolani, viermi). Atunci vine clipa în care decide să-și mărturisească suferința într-o deznădăjduită, dar smerită rugăciune către Dumnezeu. Este unul dintre momentele esențiale în drumul spre convertire, căci până să înfrunte acea situație gândul Botezului părea mai degrabă un vis, ceva ideal. Șovăia. Ei, la numai o lună după această întâmplare are loc  Botezul.

Minunile nu s-au încheiat aici. Lucrarea am finalizat-o abia cu 2 zile înainte de susținere, cred că am fost ultima din an care a predat atât de tarziu. Au ieșit 60 de pagini, fapt chiar surprinzător. Profesoara care a coordonat demersul meu e o femeie extraordinară, nu a făcut niciun fel de presiuni asupra mea.

Dumnezeu a lucrat prin intermediul unor oameni de o mare noblețe sufletească. O prietenă mi-a corectat întreaga lucrare până la cele mai subtile greșeli de ortografie, m-a bucurat prin repetatele ei încurajări. O alta a stat alături de mine până noaptea tărziu pentru a face ultimele modificări înainte de predare, deși a doua zi era Liturghia pentru Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Înainte de susținere, încă o prietenă și-a răpit din timpul ei pentru a-mi asculta prezentarea și a-mi oferi prețioase sugestii.

Nu mai încape vorba că rugăciunile părintelui duhovnic au fost deseori izvor de odihnă sufletească. Cu adevărat, Dumnezeu a venit să poarte această Cruce măruntă împreună cu mine.

Am luat nota 10! Mulțumesc Maicii Domnului, Sfinților dragi, părintelui Nicolae, părintelui meu și surorilor cu inimă bună!

Ana-M, Cluj Napoca, august 2012

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: